Când autospecialele Serviciului de Ambulanță Județean Harghita parcurg, într-un singur an, peste 1,8 milioane de kilometri, nu vorbim doar despre distanță fizică. Fiecare kilometru este, de fapt, o măsură a grijii față de celălalt, a unui sistem care continuă să funcționeze zi și noapte, într-un efort constant de a răspunde nevoii de ajutor. Este, cumva, un barometru tăcut al solidarității dintr-o comunitate, dar și o radiografie a tensiunilor și limitelor cu care se confruntă sistemul medical de urgență.
Potrivit datelor prezentate recent într-un articol publicat de Agerpres, în 2024, ambulanțele SAJ Harghita au parcurs 1.832.263 de kilometri, răspunzând la peste 42.000 de solicitări. Din acestea, aproximativ 28.000 au fost cazuri de urgență, iar peste 14.000 au presupus transportul pacienților nedeplasabili către sau dinspre spital. Sunt cifre care, în esență, vorbesc despre realitatea dură a unui județ cu relief variat, localități izolate și o populație tot mai dependentă de intervenții medicale rapide.
Efortul echipajelor de ambulanță este, în multe cazuri, unul invizibil. Ne gândim rar la ce înseamnă o intervenție de noapte într-un sat montan, la drumurile lungi, uneori în condiții meteorologice dificile, la presiunea constantă de a ajunge la timp. Timpul mediu de intervenție, de aproximativ 15 minute, este remarcabil în condițiile geografice ale județului. Însă atunci când toate echipajele sunt deja în teren, sau când destinația este una greu accesibilă, timpul se dilată, iar așteptarea devine o povară și pentru pacienți, și pentru personalul medical.
În același timp, creșterea anuală a numărului de apeluri – între 5 și 10%, potrivit conducerii SAJ – trebuie citită nu doar ca un indicator al încrederii în sistemul de ambulanță, ci și ca un semnal de alarmă. Tot mai des, echipajele sunt chemate pentru cazuri care nu reprezintă urgențe reale, situații care, teoretic, ar trebui să fie gestionate de medicina de familie sau de centrele de permanență. Această presiune suplimentară asupra resurselor limitate poate duce la întârzieri în cazurile grave, punând în pericol chiar viețile celor care au cu adevărat nevoie de intervenție rapidă.
Pe lângă toate acestea, există și un alt tip de uzură – cea psihologică. Nu e deloc rar ca echipajele să fie întâmpinate cu agresivitate, cu lipsă de respect, uneori chiar cu violență. E o realitate care nu ar trebui ignorată, pentru că spune multe despre gradul de coeziune socială și despre modul în care ne raportăm la cei care, literalmente, aleargă să ne salveze.
Datele recente nu sunt doar un raport de activitate, ci o invitație la reflecție. Ce înseamnă, cu adevărat, solidaritatea într-o comunitate? Cât de conștienți suntem de munca celor care lucrează în tura de noapte, în duminici și sărbători, în spitale și pe drumuri de munte? Și cât de pregătiți suntem, fiecare dintre noi, să ne asumăm partea noastră de responsabilitate – fie că înseamnă să nu apelăm inutil serviciul 112, fie că înseamnă să sprijinim echipajele atunci când au nevoie de acces, orientare sau, pur și simplu, respect?
Într-o societate care aleargă mult și ascultă puțin, ambulanțele Harghitei devin un simbol tăcut al umanității care rezistă. Fiecare kilometru e o dovadă că, în ciuda limitărilor, sistemul funcționează. Dar pentru ca el să continue să funcționeze, e nevoie ca și noi, ceilalți, să fim parte activă din acest efort comun. Solidaritatea reală nu se măsoară doar în aplauze sau în lozinci – ci în gesturi mici, dar esențiale, prin care arătăm că înțelegem ce înseamnă să fii acolo pentru celălalt. La timp. La nevoie. Cu tot ce poți.